Libertatea în Oglindă

Pam-pam. Acesta este un eseu care l-am scris mai demult pentru concursul "Elev in Comunism". Thanks to "un sistem ingenios de inscriere cum numai in Romania gasesti", eseul a ajuns intr-un Recycle Bin din Bucuresti. Dar totusi...

Libertatea în oglindă

Este frig. Un ceas Slava aflat pe o masă de bucătărie acoperită cu linoleum arată ora treisprezece. Din cauza unor “mici lipsuri” şi a unui program destul de încărcat, familia Antim a uitat să îi mai întoarcă cheiţa. Calendarul Flacăra, fixat pe perete cu o oarecare meticulozitate, indică un 22 şters. Opusă calendarului, este o fereastră acoperită de o perdea mai mult murdară decât curată, prin ochiurile căreia se întrezăreşte strada. Paşii grăbiţi ai unui copil îmbrăcat într-o haină prea mare pentru trupul său firav, tulbură liniştea aleii.

Cinci minute mai târziu, aceiaşi paşi ai lui Mihai, unicul copil al familiei Antim, se regăsesc în faţa uşii de la apartament, de un crem spălăcit cu aspect de palimpsest: uşa nu a mai fost vopsită de când vechii proprietari ai apartamentului au părăsit incinta, conduşi de acei oameni de care tot blocul se teme. Neavând cu ce să o vopsească, familia Antim a preferat să o lase aşa, până ce "Nelu va găsi nişte chit”.
Casa scărilor se umple de un scârţâit înfundat. Un val de aer rece pătrunde înăuntru, alăturându-se frigului din apartament. Prezenţa lui Mihai nu se făcu simţită în casă: Nelu citeşte “Scînteia” iar Georgeta, mama, coase de zor.
-Am venit acasă!
-Foarte bine ai facut. Deja se face întuneric, zise tatăl, fără a-si ridica privirea din ziar
-Este de-abia ora două!, zise Mihai, uşor iritat
-Deja?! Trebuie să punem masa, spuse mama într-un glas înalt
“Masa” se referea la acea fiertură de orez cu cartofi şi carne, în zilele în care aceasta se găsea. Mihai nu prea înţelegea de ce trebuie să se limiteze familia sa la o masă atât de frugală. Mâncarea, alături de televiziune, telefon şi lipsa căldurii erau elemente ale căror prezenţă/absenţă nu putea fi justificată.
-Iăraşi mâncăm orez? întrebă Mihai cu o oarecare asprime în glas
-Da ce-ai vrea să mâncăm dragă, caviar? răspunse repede domnul Antim
Replica tăioasă a tatălui trezi un sentiment de vinovaţie în interiorul lui Mihai. Ştia că astfel de întrebări erau fără răspuns. Dar totuşi, ceva îl îndemnase să zică acele cuvinte.
-Mâncare normală! urlă băiatul ca răspuns la “răspunsul” tatălui
Liniştea plană asupra bucătăriei mizere.
-Cum a fost la şcoală? întrebă în cele din urmă mama
-Bine...ne-au adus testele la matematică.
-Şi cât ai luat?
-Cinci.
La auzul acestor cuvinte, ambii părinţi se uitară cu furie înspre odrasla lor. Pentru ei, era cu neputinţă ca unicul băiat să ia o notă atât de mică (mai ales după ce se răstise la ei). Ca urmare, imaginea de familie model s-a dispersat. La fel şi Mihai, care a fost trimis în camera lui, pentru a-şi împărtăşi din experienţa sa celor câteva caiete de pe birou. De această dată, sentimentul de sufocare deveni şi mai puternic.
Până acum câtva timp, Mihai fusese un băiat model: avea zece pe linie la şcoală, era primul dintre pionieri şi emana un respect deosebit pentru ţară. Mai nou însă, se simţea sufocat: şcoala părea mai grea decât de obicei, pionierii mai rigizi iar ţara mai distantă.
-Cine sunt eu, de fapt?, se intrebă copilul.
Mihai era un băiat normal din toate punctele de vedere, doar că era, involuntar, angrenat într-un mecansim social care era pe cale să se schimbe; o nouă generaţie urma să răsară dintre ruine. Sistemul, fiind deosebit de “îngăduitor”, l-a pus faţă in faţă cu părinţii.
După câteva ore bune, uşa de la cameră se deschise. Televizorul, care era dat la maxim, scotea nişte sunete inteligibile. Cei doi parinţi se uitau unul la celşlalt, fără să spună nimic.
-Ce s-a întâmplat? întrebă Mihai, mirat de perplexitatea celor doi capi ai familiei
-Uite, mă, nu vezi? Cade Ceausescu! răspunseră simultan ambii părinţi
“ Noi de aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până nu vom câştiga libertatea noastră!”

Oraşul răsună. Strigătele se pierd în depărtare. “Întâiul om al ţării” fuge. Este prins. Cortina cade. Se aud focuri de armă. Vin alegerile. Viaţa merge înainte (?!).
Este frig. Un ceas Phillips aflat pe o masă de bucătărie din PAL arată ora treisprezece. Din cauza unor “mici lipsuri” şi a unui program destul de încărcat, familia Antim a uitat să îi mai schimbe bateria. Calendarul National Geographic fixat pe perete în grabă, indică un 22 galben, pe un fundal negru, lucios. Opusă calendarului, se gaseşte o fereastră cu tâmplărie din PVC, acoperită de o perdea mai mult murdară decât curată prin ochiurile căreia se întrezăreşte strada. Paşii grăbiţi ai unui bărbat îmbrăcat într-o geacă fosforescentă se pierd repede în traficul din faţa blocului.
Cinci minute mai târziu, aceiaşi paşi grăbiţi se regăsesc în faţa uşii de stejar de la apartament. Nelu a renunţat să mai ia chit. În schimb, cu banii câştigati de la Caritas, şi-a cumpărat o uşă nouă. Casa scărilor se umple de un scârţâit metalic. Un val de aer rece pătrunde în apartament, izbindu-se de cele 22 de grade Celsius. Prezenţa lui Mihai nu se făcu simţită în apartament. Nelu citeşte “Can-Can” iar Georgeta se uită la ultimul episod din “Regina”.
-Am venit!
-Foarte bine ai făcut. Încă un pic şi mâncam fără tine.
-Este de-abia ora două!, zise Mihai, uşor iritat
-Deja?! Trebuie să punem masa, spuse mama într-un glas înalt
Prânzul cuprindea acum tot ce se putea găsi în materie de mâncare: cartofi congelaţi, pulpe congelate, pâine cu fier, lapte bio etc. Familia Antim, însă, avea alte “inţentii”.
-Iarăşi mâncăm ciulama? întrebă Nelu cu o oarecare asprime în glas
-Dacă nu aduci destui bani în casă, ce să-ţi fac?! îi raspunse acru consoarta
-Tu nu ştii cum e să lucrezi 13 ore pe zi într-o fabrică care stă să se dărâme!
Deloc mirat de ceea ce se întampla, Mihai merse în cameră, întrebându-se:
“Cine sunt eu, de fapt?”

SFARSIT