AndrewB's Blog

I'm on the verge of officially deciding my destiny. Tomorrow I'm going to enlist to University. I'm still oscillating on whether to go to the Polytechnic Institute (a.k.a. physics and math all wrapped in one alongside some programming) or stick to the Babes-Boylai University (no math in there!). Either way, I'm gonna pursue a career in programming. Any programmers/photographers out there on Blogger? Read my lips: cout<<"feedback please!"; So, that's that.

In other news, it is due to the tight schedule that I haven't been able to take/post photos on DA (the Polytechnic Institute requires a math exam exam in order to enlist, exam that is comprised of what we all hate most: trigonometry, calculus, superior algebra and linear geometry). What is more, I'm gonna have my eyes upgraded in early August which means two weeks of staying indoors as I must not come into contact with dust So, basically, this summer won't be seeing any new photos on DA for a while.

In other, other news, I managed to shoot some super macros (somewhere between Baccalaureate examinations) of flowers and common items. They can be seen under the name Singularity on DA. This "series" as I like to call it is at its very beginning. Hopefully, by the end of summer it will have some more 'episodes".

Oricat de apocaliptic ar suna titlul, sfarsitul liceului nu e o apocalipsa [cel putin pentru mine]. E numai finalul unei etape foarte importante din viata unui om, o etapa care contribuie in proportie 78% la formarea sa.

Eu mi-am petrecut sfarsitul acestei etape la munte. La Baisoara mai precis, unde o persoana foarte foarte amabila ne-a lasat pe mine si pe colegi sa "dam frau liber constiintei dionisiace" si sa ardem variante. Cred ca a fost singura data cand ne-am adunat 95% din clasa undeva [altundeva decat in Marty]. Si cred ca a fost singura data cand nu am fost stresati de scoala, examene, profi.

Mai jos, sunt cateva poze care descriu, in pixeli, cat de happy eram noi toti:




In calitate de absolvent al clasei XII-A din CNER, ABucin out.

Dual-language posting today. Makes my brain think of something else than the Baccalaureate....

RO: Iarasi am imbatranit cu un an.... De obicei ii misto sa vezi ca ai crescut in ani [mai ales ca pentru mine, ziua de 15 e totuna cu sfarsitul scolii ] dar anul asta parca nu mai exista acel farmec din ultimii 18 ani. Poate ca e si chestia asta cu terminatul liceului si BAC-ul care rapesc din placerea unei zile de nastere...

In fine, BRB ma duc sa traiesc clipa...

ENG: I'm one year older again. Usually, it's fun to see that your age is increasing [especially for me, due to the fact that school ends on the same date as my birthday ] but this year, the charm of the last 18 years seems to have vanished. Well, it might have something to do with the fact that high school has ended and that the Baccalaureate is knocking at the door...

Anyways, I'll BRB - I'm going to enjoy the moment...

E gata liceul. Patru ani s-au scurs instant. Adica, ieri eram in clasa a 9 a si nu nimeream sala Tot ieri, pe la ora 12, eram la Marty fericiti ca am terminat a 10 a si ca pizza a ajuns la timp. Ieri seara, ne-am dat CAE-ul de a 11 a si am aflat ce inseamna un examen adevarat. Iar azi de dimineata, ne-am dus la festivitate. Ultima din cariera noastra de "eeelevi" (vorba Daianei).

Ultima zi de liceu e un paradox. Tristetea despartirii de colegi se impleteste cu bucuria unui viitor al nostru. Daca e sa o luam matematic, aceste sentimente contradictorii s-ar anula reciproc, rezultand 1 care este mai departe egal cu individul. Dar cum omul este o fiinta aparte, sentimentele nu se anuleaza: ele coexista.

Asadar, school is over...

P.S. Daca se descopera vreo modalitate de a da timpul inapoi fara sa se ajunga intr-un univers paralel, lemme know

Exista o traditie a CNER-ului de a organiza in ultima saptamana un meci de fotbal intre absolventi si profesori. Anul asta am fost noi protagonistii, fiind clasa a XII-a. Meciul a inceput cum nu se poate mai bine [geniala ideea cu imnul UEFA, inca si acuma rad]. Comentatorii de anu' asta la A or fost Mihutz [aka Mihut], Daya [aka Daiana] si Farky [aka Farcas]. Scorul o fost 3-2 pentru profi la clasa noastra, dintre toate echipele C-ul reusind sa-i invinga pe profi cu 4-0.

Pam-pam. Acesta este un eseu care l-am scris mai demult pentru concursul "Elev in Comunism". Thanks to "un sistem ingenios de inscriere cum numai in Romania gasesti", eseul a ajuns intr-un Recycle Bin din Bucuresti. Dar totusi...

Libertatea în oglindă

Este frig. Un ceas Slava aflat pe o masă de bucătărie acoperită cu linoleum arată ora treisprezece. Din cauza unor “mici lipsuri” şi a unui program destul de încărcat, familia Antim a uitat să îi mai întoarcă cheiţa. Calendarul Flacăra, fixat pe perete cu o oarecare meticulozitate, indică un 22 şters. Opusă calendarului, este o fereastră acoperită de o perdea mai mult murdară decât curată, prin ochiurile căreia se întrezăreşte strada. Paşii grăbiţi ai unui copil îmbrăcat într-o haină prea mare pentru trupul său firav, tulbură liniştea aleii.
Cinci minute mai târziu, aceiaşi paşi ai lui Mihai, unicul copil al familiei Antim, se regăsesc în faţa uşii de la apartament, de un crem spălăcit cu aspect de palimpsest: uşa nu a mai fost vopsită de când vechii proprietari ai apartamentului au părăsit incinta, conduşi de acei oameni de care tot blocul se teme. Neavând cu ce să o vopsească, familia Antim a preferat să o lase aşa, până ce "Nelu va găsi nişte chit”.
Casa scărilor se umple de un scârţâit înfundat. Un val de aer rece pătrunde înăuntru, alăturându-se frigului din apartament. Prezenţa lui Mihai nu se făcu simţită în casă: Nelu citeşte “Scînteia” iar Georgeta, mama, coase de zor.
-Am venit acasă!
-Foarte bine ai facut. Deja se face întuneric, zise tatăl, fără a-si ridica privirea din ziar
-Este de-abia ora două!, zise Mihai, uşor iritat
-Deja?! Trebuie să punem masa, spuse mama într-un glas înalt
“Masa” se referea la acea fiertură de orez cu cartofi şi carne, în zilele în care aceasta se găsea. Mihai nu prea înţelegea de ce trebuie să se limiteze familia sa la o masă atât de frugală. Mâncarea, alături de televiziune, telefon şi lipsa căldurii erau elemente ale căror prezenţă/absenţă nu putea fi justificată.
-Iăraşi mâncăm orez? întrebă Mihai cu o oarecare asprime în glas
-Da ce-ai vrea să mâncăm dragă, caviar? răspunse repede domnul Antim
Replica tăioasă a tatălui trezi un sentiment de vinovaţie în interiorul lui Mihai. Ştia că astfel de întrebări erau fără răspuns. Dar totuşi, ceva îl îndemnase să zică acele cuvinte.
-Mâncare normală! urlă băiatul ca răspuns la “răspunsul” tatălui
Liniştea plană asupra bucătăriei mizere.
-Cum a fost la şcoală? întrebă în cele din urmă mama
-Bine...ne-au adus testele la matematică.
-Şi cât ai luat?
-Cinci.
La auzul acestor cuvinte, ambii părinţi se uitară cu furie înspre odrasla lor. Pentru ei, era cu neputinţă ca unicul băiat să ia o notă atât de mică (mai ales după ce se răstise la ei). Ca urmare, imaginea de familie model s-a dispersat. La fel şi Mihai, care a fost trimis în camera lui, pentru a-şi împărtăşi din experienţa sa celor câteva caiete de pe birou. De această dată, sentimentul de sufocare deveni şi mai puternic.
Până acum câtva timp, Mihai fusese un băiat model: avea zece pe linie la şcoală, era primul dintre pionieri şi emana un respect deosebit pentru ţară. Mai nou însă, se simţea sufocat: şcoala părea mai grea decât de obicei, pionierii mai rigizi iar ţara mai distantă.
-Cine sunt eu, de fapt?, se intrebă copilul.
Mihai era un băiat normal din toate punctele de vedere, doar că era, involuntar, angrenat într-un mecansim social care era pe cale să se schimbe; o nouă generaţie urma să răsară dintre ruine. Sistemul, fiind deosebit de “îngăduitor”, l-a pus faţă in faţă cu părinţii.
După câteva ore bune, uşa de la cameră se deschise. Televizorul, care era dat la maxim, scotea nişte sunete inteligibile. Cei doi parinţi se uitau unul la celşlalt, fără să spună nimic.
-Ce s-a întâmplat? întrebă Mihai, mirat de perplexitatea celor doi capi ai familiei
-Uite, mă, nu vezi? Cade Ceausescu! răspunseră simultan ambii părinţi
“ Noi de aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până nu vom câştiga libertatea noastră!”

Oraşul răsună. Strigătele se pierd în depărtare. “Întâiul om al ţării” fuge. Este prins. Cortina cade. Se aud focuri de armă. Vin alegerile. Viaţa merge înainte (?!).
Este frig. Un ceas Phillips aflat pe o masă de bucătărie din PAL arată ora treisprezece. Din cauza unor “mici lipsuri” şi a unui program destul de încărcat, familia Antim a uitat să îi mai schimbe bateria. Calendarul National Geographic fixat pe perete în grabă, indică un 22 galben, pe un fundal negru, lucios. Opusă calendarului, se gaseşte o fereastră cu tâmplărie din PVC, acoperită de o perdea mai mult murdară decât curată prin ochiurile căreia se întrezăreşte strada. Paşii grăbiţi ai unui bărbat îmbrăcat într-o geacă fosforescentă se pierd repede în traficul din faţa blocului.
Cinci minute mai târziu, aceiaşi paşi grăbiţi se regăsesc în faţa uşii de stejar de la apartament. Nelu a renunţat să mai ia chit. În schimb, cu banii câştigati de la Caritas, şi-a cumpărat o uşă nouă. Casa scărilor se umple de un scârţâit metalic. Un val de aer rece pătrunde în apartament, izbindu-se de cele 22 de grade Celsius. Prezenţa lui Mihai nu se făcu simţită în apartament. Nelu citeşte “Can-Can” iar Georgeta se uită la ultimul episod din “Regina”.
-Am venit!
-Foarte bine ai făcut. Încă un pic şi mâncam fără tine.
-Este de-abia ora două!, zise Mihai, uşor iritat
-Deja?! Trebuie să punem masa, spuse mama într-un glas înalt
Prânzul cuprindea acum tot ce se putea găsi în materie de mâncare: cartofi congelaţi, pulpe congelate, pâine cu fier, lapte bio etc. Familia Antim, însă, avea alte “inţentii”.
-Iarăşi mâncăm ciulama? întrebă Nelu cu o oarecare asprime în glas
-Dacă nu aduci destui bani în casă, ce să-ţi fac?! îi raspunse acru consoarta
-Tu nu ştii cum e să lucrezi 13 ore pe zi într-o fabrică care stă să se dărâme!
Deloc mirat de ceea ce se întampla, Mihai merse în cameră, întrebându-se:
“Cine sunt eu, de fapt?”

SFARSIT